Time kills it all
Previzibil. Un om cu parul negru ajunge la un moment dat sa para nins in mod natural si permanent. Un om cu ochi care vor sa exprime duritate devine demn de mila intr-un final pentru ca obrazul zbarcit si trupul mult prea slab ca sa se impuna il ajuta sa devna ridicol. Un om care e omorat lent de cancer si inca fumeaza e de inteles in cazul in care e constient ca mai are cateva saptamani.
Si totusi, de ce am realizat lucrurile astea abia cand te-am vazut? Nu mi-au trecut prin minte decat in momentul in care am intrat in casa si te-am vazut cu parul alb, desfigurat de santuri adanci, cu gatul umflat. Mi-ai spus “time kills it all”. Dar stiam, pe bune ca stiam. Teoretic stim prea multe. Practic…
M-am simtit din nou mica si te-am ascultat de parca ai fi spus cele mai importante lucruri. M-ai “incurajat” in stilul tau specific cand mi-ai aratat cartile pe care le studiai la drept. Jumatate din ele, vreau sa spun. Asteptau cuminti sa le vina randul, pe un scaunel langa soba.
Mi-am pus intrebarea “cum ii spui pa unui om, cand esti constient ca nu o sa-l mai vezi niciodata?”. E vreun ton anume? Cuvinte potrivite? Te-am luat in brate si te-am pupat. Recunosc ca am stat mai mult cu nasul langa obrazul tau stang, suficient cat sa-mi spui repede “hai cara-te” pentru ca orgoliul de berbec nu lasa oamenii sa iti vada lacrimile.
Alexandra